Am plecat zece zile în Grecia și m-am întors la un busuioc verde, ferm, încă în floare. Înainte să crezi că am vecini cumsecade — n-am. Aveam, în schimb, două cutii de iaurt, un tricou vechi tăiat fâșii și apă în rezervor pentru două săptămâni.
Sistemul se numește wicking — udare prin capilaritate. Un fitil de bumbac trage apa dintr-un rezervor inferior și o livrează în substrat exact în ritmul în care planta o consumă. Nu mai mult. Nu de luni dimineața. Continuu, la cerere, ca o perfuzie lentă pe care planta și-o autoreglează.
Funcționează cel mai bine pentru ierburi aromatice, salate și plante de birou — adică fix categoriile pe care le uităm cel mai des. Pentru cactuși sau suculente, sari peste: ăștia mor în umiditatea constantă pe care wicking-ul o creează.
Versiunea de mai jos e a treia pe care am construit-o. Primele două au eșuat din motive prostești pe care le-am inclus în secțiunea de greșeli — ca să nu treci prin ele.